“Copiii din ziua de azi nu mai citesc. Stau toată ziua cu ochii în telefoane. Eh, maică, pe vremea mea, mergeam la bibliotecă, citeam clasicii. Ce să ştie ei de răscoala x, dacă nu deschid o carte. Le pute! Îţi spun eu că le pute!” Zise o femeie într-un autobuz aglomerat din Bucureşti.
Să fie adevărat? Suntem chiar atât de îndobitociţi de media? Dar majoritatea abia deschide televizorul. Nu se poate. Nu noi suntem cei care fac audienţă show-urilor de bâlci. Stăm toată ziua pe telefoane? Se poate. Da. Au dreptate. Dacă vrem să aflăm ceva, nu prea ne mai mişcăm picioruşele până la bibliotecă. De ce s-o facem dacă avem internetul – o sursă infinită de informaţie?
Noi nu mai citim? De ce aş citi despre răscoala x? M-ar plictisi. Nu se află în concordanţă cu nevoile din ziua de astăzi. Nu mă interesează pentru că am alte sute de cărţi pe care le pot citi. Ce? „Chestile din ziua de astăzi nu poartă denumirea de cărţi. Ruşine!” parcă aud pe altcineva comentând. Mă intrigă percepţia oamenilor asupra noilor generaţii. Noi suntem generaţia smartphone, suntem generaţia facebook, ne plictisim repede şi căutăm noutăţi constant. Avem opinile noastre şi ne lăsăm greu convinşi. Nu suntem în „standardele” unora, nu putem să ne încadrăm. Nu! „Nu” este cuvântul care ne caracterizează. Dorim explicaţii pentru orice şi ne susţinem părerea.
Acest lucru ne face o generaţie pierdută? Eu cred că suntem o generaţie minunată, născută în libertate, care este conştientă şi gândeşte singură. Nu avem nevoie să ni se dicteze. Nu avem nevoie să ni se impună, dorim să ne afirmăm singuri. Sunt mândră de generaţia mea, sunt mândră de toţi cei ca mine, sunt mândră pentru că noi chiar citim.
Cititul are o strânsă legătură cu ceea ce suntem, într-un fel sau altul ne influenţează. Cei mai mulţi adulţi, trecuţi prin viaţă, au impresia că noi nu citim, suntem nişte golani şi atât; punct şi de la capăt. Citim, lucru care pe alţii îi îngrozeşte enorm. Citim orice, fie beletristică, fie literatură de specialitate sau un articol oarecare. Citim şi trăim, citim şi gândim. Trecem prin filtrul gândirii orice, punem la îndoială.
Lecturile obligatorii de la şcoală le parcurgem pentru că trebuie. Nu primim des explicaţie logică pentru ceea ce facem, doar că aşa a fost dictată cândva acea programă şi este bătută-n cuie. De aici şi repulsia. În clasa a VII-a mi s-a recomandat ca lectură suplimentară să citesc „Maitreyi” pentru că este o carte interesantă. N-am citit-o. Mi-amintesc că am făcut rezumat la nişte cărţi cu vampiri, alea îmi plăceau pe atunci. Nu voiam „Maitreyi”, pentru că nu mă regăseam în ea, nu înţelegeam rostul s-o citesc. La liceu am fost obligată. După primele trei capitole citite din obligație şi întinse pe parcursul a două săptămâni, într-o după-amiază, am terminat-o pe toată. Am descoperit-o, mi-am dat seama că-mi place. Dar este un caz. Altuia poate nu-i place nici acum, poate va simţi nevoia s-o citească peste 10 ani sau poate niciodată. Sunt cărţi şi cărţi, pentru toată lumea.
Sunt tineri care nu citesc deloc. Punct. Hai să-i catalogăm, nu? Nu. Poate acelui adolescent încă nu i-a venit momentul pentru lectură, poate așteaptă o anumită carte, poate e pasionat de altceva. Treziţi-vă, oameni buni, nu toţi suntem la fel şi nu vom fi! Cu toate că e impropriu spus că „cineva nu citeşte deloc”. Mai gândiţi-vă!
Până pe la patru anişori şi ceva am reuşit să distrug mai bine de trei sferturi din biblioteca bunicii. Pe la cinci am vrut să citesc. Mi se părea cool. Adoram basmele şi nu am fost traumatizată de „Capra cu trei iezi”, cum citisem zilele trecute pe un blog povestea unui părinte consternat. Dacă mie mi-a plăcut povestea, altuia poate nu-i place. Alt copil, la şase ani, poate deja îşi imaginează tot sângele şi scenariul horror din spatele poveştii. Ar fi normal că acel copil să fie obligat să cunoască povestea, s-o citească?
În clasele primare mulţi prieteni de-ai mei citeau „Cireşarii”. Nu m-a atras povestea, nu am vrut s-o citesc. M-am dus la librărie şi, în loc să-mi cumpăr acea serie, mi-am luat ceva cu inorogi şi dragoni. Cine a fost mai câştigat? Colega obligată să citească „Cireşarii”, care a citit tot în luni de zile sau eu care am devorat seria în câteva săptămâni şi am fost să-mi mai iau apoi alte cărţi? Ea, care simţea un chin să citească zilnic trei-patru pagini sau eu, care citeam trei-patru capitole şi mă supăram dacă eram certată pentru că stau până târziu, ca să aflu finalul?
Un tânăr, care citeşte de plăcere o carte scrisă de un autor român contemporan, neobligat, învăţând din ea multe lucruri, deschizându-i apetitul pentru lectură, dezvoltându-i anumite abilităţi, este considerat astăzi mediocru? Iar acela care citeşte forțat ceva depăşit de timpurile în care trăim este considerat inteligent? Arta evoluază şi, odată cu ea, şi noi.
Dragi părinţi, dragi profesori, dragi oameni care trec pe lângă noi în oricare clipă a vieţii noastre, lăsaţi-ne să descoperim singuri, lăsaţi-ne să citim ceea ce simţim şi când simţim, lăsaţi-ne să descoperim clasicii, pe care îi dorim şi când dorim, lăsaţi-ne să ne găsim o identitate şi să fim noi! Lăsaţi-ne să trăim şi acceptaţi-ne gândirea, acceptaţi că şi noi putem avea păreri. Nu contează dacă sunt proaste sau bune, ne formăm. Nu contează că citim bazaconii, pe care, poate, peste nişte ani le vom regreta. Important este să citim, să comparăm şi să ne dezvoltăm creativitatea. Din păcate, şcoala nu ne poate pregăti pentru ce urmează în viaţă, chiar dacă profesorii sunt excepţionali. Este imposibil. Trebuie să ne pregătim singuri şi singurul mod este prin a ne descopri identitatea.
Fac parte din generaţia Twilight. Adoram cartea, acum nu-mi mai place. Însă datorită ei am descoperit alte sute de cărţi, alte sute de lumi şi mi-am dat seama că-mi place să citesc mai multe genuri. Datorită acelor cărţi am început să scriu, datorită acelor cărţi sunt eu. Fac parte din generaţia Harry Potter, dar eram şi fană Ion Creangă. Şi nu sunt doar eu. Sunt mulţi. Da. Existăm!