Faptul că tinerii care nu au terminat deja de vizionat Stranger Things reprezintă o minoritate spune mai multe despre zetiști decât crezi. Vecna, ceasornice și Kate Bush – o combinație care pare ruptă direct de pe random.org. Totuși, asta a fost (în mare) rețeta succesului urmărită de creatorii serialului-fenomen, pe care îmi permit astăzi să-l ridic la rangul de element cultural definitoriu pentru noua generație. În 2016, când a apărut primul episod, show-ul a surprins nu doar tematic (come on, o producție SF cu un plot bun și efecte speciale credibile?), ci și ca temporalitate. Plasarea acțiunii în anii ’80 pare că a dat naștere unei subculturi ce are la bază romantizarea de către tineri a unor timpuri de mult apuse, iar pentru segmentul de vârsta mai înaintat, a trezit sentimente reale de nostalgie. La doar câteva zile după lansare, piesa de pe coloana sonoră Should I Stay or Should I Go a trupei americane punk The Clash a devenit senzația verii, iar mai recent, Running Up That Hill a cântăreței Kate Bush s-a transformat peste noapte într-o senzație TikTok. Deși fac parte din genuri muzicale foarte diferite, amândouă au ceva în comun – ambele datează din prima jumătate a anilor ’80. Stranger Things nu e singurul serial popular printre zetiști care are un fir narativ situat în secolul trecut. Pe lângă senzația mondială Bridgerton, care alege un cadru temporal și mai îndepărtat, show-uri precum Everything Sucks! (plasat la mijlocul anilor ’90) se folosesc de fascinația aproape oarbă a tinerilor pentru deceniile în care părinții lor își serbau majoratul. O opțiune regizorală și mai interesantă care a rezultat din „fenomenul Stranger Things”, și care pare încet-încet să acapareze o parte semnificativă din filmele și serialele recente, este recrearea unei estetici retro chiar și în producțiile cu acțiuni plasate în prezent. Show-ul original Netflix Sex Education, lansat în 2019, prezintă personaje principale care poartă mom jeans și geci de vânt colorate în stilul anilor ’80, în timp ce folosesc smartphone-uri. Cam tot așa se întâmplă și în Riverdale, care amintește de stilul vestimentar și arhitectural a anilor ’50 – geci de piele și localuri drive-in. Efectul se face simțit și în domeniul muzicii, sub forma sunetului și imaginii adoptate de noii idoli ai generației Z (Harry Styles și sound-ul albumului Harry’s House, trupa Måneskin și „re-accesibilizarea” rockului clasic prin invocarea trupelor precum The Stooges sau The Rolling Stones, existența Lanei Del Rey, etc.) Regândirea esteticii vintage transcende barierele exprimării artistice. O privire aruncată hainelor pe care le poartă adolescenții pe stradă funcționează ca o mașină a timpului care te aruncă fie la un concert Spice Girls din 1996, fie direct în public la Woodstock. Pinterestul e plin de imagini cu idei de tunsori, printre care cea mai populară în 2021 a fost așa-numita wolf cut, în esență doar o recreare a coafurii în scări pe care o purta și Joan Jett.
Când mă gândesc la anii 2010, mai ales spre sfârșit, mi-e greu să am în minte o imagine unitară despre ceea ce au însemnat reperele și mișcările culturale, așa cum anii ’60 au fost despre The Beatles și psihedelism, spre exemplu. Artiștii contemporani împrumută din ce în ce mai mult din ceea ce au stabilit predecesorii lor ca formule de succes (fie că e vorba de o melodie sau de un film), creând un efect de reverberație în rândul tinerilor care imită și apreciază look-ul produsului final. Unii ar spune că practica asta denotă lipsa originalității, dar eu prefer să „dau vina” pe o satisfacție (aproape intrinsec) scăzută a generației Z cu privire la tot ce se întâmplă în lume la momentul actual – de la decizii politice precum anularea hotărârii Roe vs. Wade la criza climatică – care determină cererea la scară largă a unor mijloace de escapism precum arta și divertismentul îndepărtate conceptual de prezent, acesta ajungând să fie aproape antagonizat. Până la urmă, atunci când viitorul trezește mai multă anxietate decât siguranță, ne mai rămâne doar să privim spre trecut.