José Saramago a fost primul scriitor portughez care a câștigat Premiul Nobel în anul 1998. Reușita însă nu l-a bucurat prea tare, afirmând că pentru el acest premiu nu este prea important.

Prin „Eseu despre orbire”, scriitorul sugerează fragilitatea valorilor umane care pot dispărea la propriu, printr-o singură clipire. Pe parcursul romanului, sunt urmărite trăirile interioare ale personajelor și comportamentul lor.

 Ce ar putea surprinde la început cititorul este așezarea în pagină a textului. La o primă vedere, răsfoind rapid, s-ar crede că romanul este o simplă narațiune fără pic de dialog. De fapt, semnul grafic al dialogului nu apare și, în acest fel, textul dobândește dinamism, scenele violente creează un efect de orbire a cititorului, care nu mai primește informații bogate despre cadru, vestimentație, gesturi etc. Se observă, de asemenea, și absența semnului întrebării și exclamării. Criticul literar britanic James Wood afirma despre stilul autorului portughez: „[Saramago] are abilitatea de a părea în același timp înțelept și ignorant… Deseori folosește ceea ce poate fi numit un stil neidentificabil, liber, indirect… de parcă [opera] n-ar fi povestită de scriitor, ci de către un grup de bărbați înțelepți și oarecum limbuți, grup din care face parte și povestitorul. Acestei comunități îi plac truismele, proverbele, clișeele.”

            Romanul urmărește viața unui grup restrâns de personaje dintr-un oraș fără nume. Oamenii încep să orbescă fără motiv și guvernul adoptă măsuri din ce în ce mai stricte pentru a stopa boala și nu mai ține cont de binele cetățenilor sau de condițiile în care cei infestați sunt obligați să trăiască „pentru binele celor din jur”.

Orbirea ar putea fi un simbol, un factor ce declanșează regresia lumii sau doar un pretext cu ajutorul căruia autorul a putut evidenția caracterul ipocrit al societății. Este un prilej pentru a arăta cât de haotic poate acționa o societate în timpul unei  crize și că, oricât de evoluată s-ar vrea specia umană, în cazul unui pericol, panica ar monopoliza viața și s-ar reveni la instinctele primare, într-o „preistorie a moralei”.

Mi-a plăcut suspansul acțiunii. Cititorul închis în spital, alături de „pacienți” nu află decât odată cu ei ce va urma să se întâmple. Romanul nu face economie de scene brutale, violente, care dezvăluie cele mai negre și hidoase părți ale psihicului uman, disperarea la care se poate ajunge pentru o singură bucățică de pâine.

            Pe parcursul citirii, m-au bântuit constant întrebări de tot felul căci, citind romanul, nu ai cum să nu realizezi cât de tare se apropie de realitate. Cum aș actiona eu dacă într-o zi mi s-ar pune deasupra ochilor o mare lăptoasă, asemenea personajelor? Ce gânduri  aș fi avut atunci și cum ar fi viața dacă am avea ochii întorși spre sine? Cum am putea supraviețui unei lumi în care morala este un simplu capitol din istorie pe care îl lăsăm în urmă?

            Ce pot să spun că m-a dezamăgit puțin a fost finalul, însă, din păcate, nu pot oferi informații suplimentare. Totuși, cred că oricât de mult nu mi-ar fi plăcut, mesajul reușește astfel să fie transmis mult mai clar.

Poate romanul lui Saramago vă va face să vă puneți întrebări despre lumea în care trăiți și să vă dați seama că, uneori, nu neapărat într-o situație extremă cum este cea din roman, omul contemporan devine „homo sapiens”. Sau poate un homo inscius et injuriosum…