La începutul deceniului tocmai încheiat, unul dintre cei mai renumiţi, dar şi controversaţi regizori din industrie la acel moment avea să dea lovitura sa de graţie. Dacă până atunci, David Fincher era recunoscut pentru stilul unic de a se concentra asupra detaliilor construcţiei unui film, dar şi pentru direcţia sa nonconformistă în majoritatea producţiilor sale, în 2010, a lăsat publicul fără cuvinte.
Cu Aaron Sorkin la cârma scenariului, The Social Network reprezintă un reper modern al cinematografiei datorită unui subiect la fel de relevant în zilele noastre precum a fost în urmă cu 11 ani. Odată cu atenţia primită pentru producţie, David Fincher s-a bucurat şi de recunoştinţa pe care o merită pentru întreaga sa carieră. A fost considerată de către Quentin Tarantino drept cea mai bună peliculă ai ultimilor 10 ani. Diverse nume mari din industrie au numai cuvinte de laudă la adresa producţiei.
Iniţial, filme precum „Seven”, „Fight Club” sau „Zodiac” nu avut parte de un succes răsunător. Fiind nişte filme realizate destul de atipic la Hollywood, privitorii nu prea ştiau ce să creadă despre ele: dacă au avut un impact major asupra lor, dacă doar regizorul şi echipa de producţie au înţeles stilul ales în transmiterea poveştilor etc. Deşi au fost relativ subevaluate la început, în zilele noastre sunt printre cele mai renumite şi apreciate producţii din genurile din care fac parte. În opinia mea, acest impuls a fost stârnit de The Social Network.
Le-a deschis ochii tuturor celor care nu erau admiratori ai muncii lui Fincher, iar celor care deja erau fani le-a fost cimentat şi mai adânc respectul pentru el. Cu siguranţă, simbolizează vârful carierei lui, fiind greu de detronat de alt proiect de-al său. Pentru cei care încă nu ştiu despre ce este vorba în film, urmărim povestea lui Mark Zuckerberg, din momentul în care este student în anul al doilea, la Harvard, până la înfiinţarea şi consolidarea succesului uneia dintre cele mai influente şi exemplare invenţii moderne, Facebook. Este prezentat iniţial ca fiind o simplă modalitate de comunicare între studenţii universităţii Harvard, urmând să devină cea mai folosită platformă de social media până în zilele noastre. Un film fără explozii, efecte speciale sofisticate, scene de acţiune nemaivăzute, dar care a reuşit, în schimb, să fie la fel de entertaining şi popular precum un blockbuster.
Totul este pură cinematografie, în care nu poţi găsi nici măcar o singură eroare. De la elementele tehnice, până la dialogul spectaculos de bine scris, filmul este o aventură antrenantă care cumva te atrage să revezi anumite scene, să fii atent la replicile personajelor; nu pentru că rămâi confuz de ceea ce tocmai s-a zis pe parcursul unei scene, ci pentru că atât de intrigant de bine sunt realizate aceste „set-pieces”, încât te invită să derulezi înapoi şi să admiri felul în care este construit filmul. Cum au reuşit să jongleze cu atât de mulţi factori în aşa fel încât totul să aibă un curs natural, fără să deranjeze privitorul sau să-l scoată din atmosferă, este un mister pentru mulţi, inclusiv pentru mine.
Bineînţeles că întâlnim elementele clasice ale unei producţii marca Fincher: paleta de culori predominant orange, dialogul de înaltă calitate, modul în care se fac tranziţiile de la o scenă la alta, de la un personaj la altul în timpul unei conversaţii, până şi coloana sonoră. Regizorul i-a cooptat pe Trent Reznor şi pe Atticus Ross să realizeze compoziţia muzicală. Ascultând-o separat de film, pare relativ ciudată, întrucât predomină sunete joase, oarecum „adânci” ca şi cum soundtrack-ul induce anxietate, iar în combinaţie cu un subiect legat de Facebook oferă impresia a două piese dintr-un puzzle care nu merg legate împreună. Urmărind producţia lui Fincher, în mod subliminal, piesele funcţionează perfect, mai ales în scenele intense ale filmului, ridicând tensiunea şi scoţând în evidenţă personalitatea toxică şi copleşitoare a lui Mark, precum şi circumstanţele în care el se afla. Oscarul obţinut de cei doi compozitori nu a fost degeaba acordat, iar ei au continuat să lucreze cu Fincher şi la ultimele sale trei filme.
Dialogul este scris cu precizie şi presărat cum trebuie în acest scenariu. Este livrat rapid cu replici şi idei ale personajelor, suprapunându-se constant. Ca privitori, ne simţim atraşi în lumea acelei poveşti, şi încurajaţi să descifrăm cursivitatea dialogului. Tehnica anterioară dictează şi ritmul alert al filmului, transformând în mod organic orice conversaţie aparent banală într-una dramatică, esenţială naraţiunii. Aaron Sorkin creează o atmosferă realistă, tangibilă, dând viaţa acestor personaje prin interacţiunile livrate la foc continuu. În tot amalgamul de informaţii trimise către privitor, se ascunde subtil şi umanizarea protagoniştilor, care este credibilă. Salturile între planurile temporale presară indicii despre întâmplări din trecut şi perspective diferite asupra oamenilor din prezent. Un curs al poveştii oarecum nonliniar, mânuit splendid de scenarist şi regizor.
Prieteniile dintre protagoniştii filmului, mai ales cea a lui Mark cu Eduardo Saverin, vor fi puse la încercare. Patima pentru succes va fi pusă pe primul loc, uneori aducând în ecuaţie posibilitatea de a răni persoane dragi. Contrastul anterior este reliefat de ego-ul lui Mark. Personaj fascinant, pe parcursul celor două ore, încearcă să fie atent la toate elementele ce conduc treptat la clădirea unui imperiu, confruntându-se cu alegeri dureroase pentru el. În timpul desfăşurării acţiunii, el pare a fi învăluit de o aură repulsivă, precum cea a unui personaj negativ, având o personalitate neplăcută şi greu de acceptat. Însă majoritatea lucrurilor pe care le spune sau face au sens şi nu prea îţi vine să fii împotriva lui (love to hate).
Aşa cum am menţionat anterior, relaţia dintre el şi Eduardo are urcuşurile şi coborâşurile sale, compromisuri vor trebui făcute, iar tensiunea dintre diversele tabere opozante va fi la cote maxime. Nu voi menţiona aceste „tabere” întrucât vă fi mult mai ofertant să le descoperiţi de unii singuri. Multe dintre business-uri au acea latură coruptă într-un fel sau altul, iar „confruntările” dintre protagoniştii filmului sunt captivante din prima secundă în care au debutat pe ecran.
Îmi este dificil să pun degetul pe o singură secvenţa memorabilă din film. Inclusiv cele mai mici momente au o însemnătate în povestea filmului, în ideile şi motivele presărate la tot pasul ale firului narativ. Zero material excesiv! Totuşi, scena în care Mark e conectat la un laptop şi se trezeşte cu acesta distrus de nicăieri (atât voi zice, să stârnesc curiozitatea celor „nou veniţi”), mi-a rămas impregnată în minte şi îmi imaginez cât de multe duble au fost trase pentru ca întreaga secvenţă să curgă perfect. Şi câte laptop-uri şi-au dat duhul doar pentru acel moment.
Acord 5 stele pentru compoziţia vizuală (Jeff Cronenweth, directorul de imagine, creează alături de Fincher nişte imagini clare şi autentice fără să pară pretenţios nicicum); 5 stele pentru coloana sonoră şi pentru scenariul excelent, dar nu trebuie în niciun caz, dar mai ales în acest film, să ignorăm actoria. Jesse Eisenberg a reuşit rolul carierei în această peliculă, interpretându-l pe Mark Zuckerberg. În mare parte, actorul este recunoscut pentru aspectul „nerdy”, dar şi pentru abundenţa şi rapiditatea verbală, astfel intrând fără probleme în pantofii lui Mark. Şi sincer, e greu să vezi pe altcineva interpretându-şi rolul aşa onorabil precum Eisenberg a făcut-o. Aceleaşi vorbe de laudă trebuie oferite şi pentru performanţele lui Andrew Garfield, Armie Hammer (cele mai bune efecte vizuale aplicându-se lui în mod special) şi, surprinzător pentru majoritatea, Justin Timberlake (luând rolul foarte în serios şi livrând ce trebuie).
O dramă memorabilă plină de tensiune şi momente care te vor lăsa surprins şi captivat pe toată durata filmului! De la prima scenă (pivotantă în construcţia atmosferei şi a energiei narative) şi până la ultimele cadre, filmul este presărat cu stropi de umanizare a protagoniştilor. Este un exemplu potrivit de analizat şi dezbătut pentru generaţiile următoare.
„Filmul unei generaţii” cum a fost supranumit, The Social Network este o peliculă emblematică, de neratat, şi, în opinia mea, cel mai bun film pe care îl vei vedea din panteonul lui David Fincher.