Unde a fugit copilul acela entuziasmat de zăpadă, de soare, de jocuri și de jucării? Unde a fugit copilul acela care plângea din orice și își ștergea lacrimile cât ai clipi? Unde a fugit copilul acela care se băga în seamă cu toată lumea, fără să-i fie frică să fie respins?
A fugit, a fugit departe… Încerc să țin pasul cu el și mi-e din ce în ce mai greu. Cu cât limbile ceasului înaintează, cu atât parcă mă mișc mai încet și mă simt mai departe de copil. El se întoarce uneori cu zâmbetul pe buze spre mine, mă cheamă la joacă, dar nu știe însă că eu m-am pierdut pe drum, că am obosit și că mi-e greu să-l mai ajung.
El mă strigă entuziasmat, eu mă amăgesc imediat. El mă face să râd, eu mă prefac că nu-l aud. El mă cheamă la joc, eu mă scuz că nu mai pot.
Sunt captivă într-un maraton al vieții: copilul pe primul loc, eu abia plec din loc. Reușesc să-i întrec pe cei ale căror ceasuri nu mai bat pentru mult timp și să mă apropii de copil. Știu însă că nu voi mai putea fii niciodată pe primul loc și, cu cât va trece timpul, cu atât voi fi mai departe de el.
Și totuși, continui să alerg. Alerg și mă țin cât mai aproape de amintirea acelui copil: încerc să zâmbesc, să mă entuziasmez, să mă ridic. Copilul este prieten cu jocurile, cu animalele de pluș, cu mingea, eu sunt prietenă cu cerul, cu florile, cu marea. Copilul își schimbă visurile pe zi ce trece, și eu la fel… el încrezător că și le va îndeplini, eu amăgită că-l voi dezamăgi. Mă uit însă la chipul lui și îmi văd reflecția în ochii săi căprui: un chip de adult, cu o inimă de copil…