Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, doamna Maria-Camelia Ispas, profesoară de limba și literatura română în colegiul nostru ne-a oferit un scurt interviu și ne-a povestit despre ce înseamnă Crăciunul pentru dumneaei și ce amintiri are legate de această sărbătoare sfântă.

BHM: Ce vă amintiți prima dată când auziți cuvântul Crăciun?

MCI: Dacă nu stau să mă gândesc prea mult, se perindă, cumva, imagini vizuale, de exterior, iarnă, zăpadă, brazi, munte și imagini olfactive foarte puternice, precum mirosul rece-amărui al bradului. Astăzi, îmi pare rău să spun, se estompează celelalte și văd mai degrabă imagini domestice: mirosuri, lumini, luminițe, cântece, cam în exces pe toate posturile radio, TV sau propuse de noi prin casă.

BHM: Ce făceați în săptămâna Crăciunului în copilărie și adolescență?

MCI: În copilăria mică, primii cinci ani, cât stăteam la bunici, mă simțeam într-un spațiu protejat de rigorile lumii comuniste, acestea nu ajungeau decât ca ecouri în satul bunicilor și nu făceam nimic.  Copil prea mic fiind, știam că trebuie să vină cineva sau ceva, și, pentru mine, săptămâna sau poate săptămânile de dinainte erau un fel de așteptare. Dacă aș fura de la Arghezi două vorbe, aș spune “Așteptam o ivire de cristal”. Și venea. Iar în adolescență, asta însemnând anii ’81-’85 ai liceului meu, nu pot să spun că aveam o săptămână a Crăciunului, pentru că existau toate constrângerile acelea: foame, frig, interdicții să-ți manifești opțiunile religioase. Cum Crăciunul poate cădea în orice zi a săptămânii, dacă nu era duminica, pentru că se lucra și sâmbăta, părinții nu erau acasă și Crăciunul nu însemna decât o întâlnire a familiei, seara. În niciun caz nu aveam zile de Crăciun sau atmosferă. În adolescență, nu era nimic ce puteam face noi, totul depindea de venirea părinților acasă. Aceasta era marea bucurie.

BHM: Ce faceți anul acesta, în plină pandemie, în săptămâna Crăciunului?

MCI: Ca profesor, niciodată nu am avut o săptămână a Crăciunului, pentru că mereu ducem cursurile până în preajma sărbătorii. Nu-mi rămân decât două zile, în care trebuie să mă desprind de statutul meu de om cu anume profesie și să devin, cumva, gospodină. Încerc să așez atmosfera casei prin împodobit, cumpărături, cadouri. Însă, anul acesta,  toate au altă formă: cadourile le-am comandat și aștept să vină, după podoabe nu mai am nici timp, nici curaj să mai umblu și le voi folosi tot pe cele vechi. Nu vreau să spun că sărbătoarea Crăciunului este mai întunecată anul acesta, dar se vede că a mai pierdut din strălucire.

BHM: Care este cea mai frumoasă amintire de Crăciun pe care o aveți din copilărie și adolescență?

MCI: Pentru mine, copilărie și frumusețe înseamnă primii cinci ani, tot la ei mă raportez mereu.  Cea mai frumoasă amintire e când a venit pentru noi, cei patru frați și câțiva verișori, strânși cu intenție în casa bunicilor, un Moș Crăciun. A fost atâta emoție, atâta spaimă, că n-am reușit să spun nici două versuri de poezioară. Nu am reușit nici să-mi iau cadoul de spaimă. După aceea, s-a pierdut un pic din vraja poveștii, pentru că unul dintre frații mai mari recunoscuse, pe sub haina roșie a moșului, ghetele unui unchi de-al nostru.

BHM: Cum simțiți spiritul Crăciunului acum, la maturitate, în comparație cu cel din copilărie?

MCI: Trecută  prin tot soiul de etape de viață, de vârstă și de orânduiri sociale, Crăciunul a însemnat pentru mine din ce în ce mai multă libertate de exprimare și posibilitatea de a vedea într-adevăr toată frumusețea lui. Pot să pregătesc Crăciunul, pot să fac bucurii celorlalți. Îl văd acum într-adevăr ca pe o sărbătoare frumoasă, a libertății spiritului omenesc, pentru că în copilărie, nu înțelegeam nimic, iar în adolescență, știam cam multe și sufeream cam tare că nu-l puteam sărbători. De obicei, se spune că odată cu trecerea timpului  se estompează bucuria sărbătorii. Pentru mine, cu cât trece timpul, cu atât începe să capete contur această sărbătoare, simt că recuperez etape.

BHM: Care este mâncarea preferată a dumneavoastră din cele tradiționale de sărbători?

MCI: Mi-e rușine să recunosc, sunt acele mâncăruri zdravene cu mult usturoi, sarmale, răcituri de curcan, multă maioneză, chiar dacă înainte mă căznesc cu un post mai lung. Dar cu adevărat preferate, sunt prăjiturile de orice fel, numai să aibă multă lămâie, vanilie și nuci. Pentru mine, Crăciunul înseamnă aceste trei ingrediente care dau gusturi și parfumuri fabuloase.

BHM: Care este colindul dumneavoastră preferat?

MCI: Nu prea mă pot hotărî, așa cum nu pot spune nici care e scriitorul meu preferat, dar, raportându-mă la felul în care cântă, voce și texte foarte frumoase, alese din literatura cultă sau populară, pot spune că preferatul meu este Ducu Bertzi. Asta și pentru că l-am cunoscut pe vremea Cenaclului Flacăra, când eu eram adolescentă și el era un tânăr pe care îl consideram un zeu solar, înalt, drept, blond, maramureșean. Mi se părea o prezență care apărea din când în când pe plaiurile noastre prahovene ca din altă lume. Deci eu asociez colindele cu vocea, muzica și chitara lui Ducu Bertzi. Iar versurile cele mai frumoase sunt din poezia lui Eminescu “Colinde, colinde”.

BHM: Când și cum împodobeați bradul?

MCI: Când eram mici, era un obicei în familie, să nu vedem când apărea bradul. Nu-l vedeam când apărea și nu îl împodobeam noi, așa că eram mulțumiți că în dimineața de 25 decembrie, în cea mai friguroasă cameră în care nu făceam focul, era așezat brăduțul. Toată ziua l-am fi privit, dar era prea frig să fi stat acolo. Îl împodobeam numai cu podoabe pe care învățam să le facem la școală, tot soiul de ghirlande, lănțișoare din hârtii colorate.

Apoi, cea mai frumoasă etapă când am împodobit cu toată dragostea din lume brăduțul, a fost când aveam copilul foarte mic, copilul meu având acum 31 de ani. Când era mic, păstram ideea că el nu trebuia să vadă decât bradul gata împodobit, dimineața. Și tot așa îl împodobeam din ce în ce mai frumos și mai bogat, pe cât ne permiteau resursele materiale. Acum, când suntem mari și fiecare într-o altă direcție, cumpărăm bradul și îl împodobim când putem. S-a întâmplat în vreo doi ani să-l împodobim chiar în după-amiaza Crăciunului, după masa de Crăciun, pentru că nu am avut timp înainte.

BHM: Care este cel mai frumos cadou pe care l-ați primit de Crăciun?

MCI: Trebuie să recunosc că a fost o iarnă când fără să fi fost avertizată în vreun fel, o clasa a XII-a a venit la ușa apartamentului meu. Erau peste douăzeci de copii și au cântat, au colindat, de au ieșit toți vecinii să-i asculte, la cât de frumos cântau. I-am omenit cu ce puteam, iar ei erau atât de înghețați după ce repetaseră în ninsoare câteva ore, într-un parc, în Grădina Botanică din Craiova, încât mi-au cerut, direct, vin. A fost singura dată când am încălcat niște reguli de pedagog și le-am dat elevilor să bea vin fiert. Cadoul a fost prezența lor, colindele și o casetă înregistrată cu vocile lor, casetă care conținea pe lângă colinde, niște versuri scrise de ei și cântate de ei, un fel de poezii postmoderniste în care au adăugat ba ticurile mele verbale, ba structuri din literatura română.

BHM: Credeați în Moș Crăciun? Ați încercat vreodată să îl vedeți?

MCI: Da. Eram într-o iarnă cu fratele mai mic sub masă și tocmai vorbeam despre Moș Crăciun și nu știu cum s-a gândit mama, un om atât de simplu care nu avea timp de copilăriile noastre, să rostogolească o portocală. Am fost atât de încântați și de siderați, încât și acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Eram convinși că moșul ne-a trimis portocala. Toată perioada aceea, le-am spus tuturor cum Moș Crăciun ne-a aruncat o portocală prin geam. În rest, am mai încercat să-l văd, îl așteptam, dar când eram prea mică îl așteptam și atât. Ăsta era cuvântul din copilărie, a aștepta, probabil, de aici, și marea mea răbdare.

BHM: Ce v-a plăcut mereu, cel mai mult, la această sărbătoare?

MCI: Dacă e să fiu sinceră, ce mi-a plăcut, metaforic vorbind, e că încercam alte haine, haine de sărbătoare, atât pentru trup, cât și haine noi pentru gând, pentru suflet, pentru cuvânt. Sigur, toți oamenii încearcă să vorbească, să se poarte, să exprime legătura cu ceilalți altfel decât în zilele obișnuite.