Elevii din provincie sunt, de cele mai multe ori, supuși unor decizii și sacrificii mai mari decât cei din capitală. Prin simplul fapt că locuim în București alături de părinți, nu trebuie să ne facem griji pentru facultate, mâncare, chirii etc. Cei din afară capitalei însă au două variante: să rămână în orașele lor, care de cele mai multe ori nu le pot satisface dorințele profesionale, sau să riște pentru traiul pe care și-l doresc. Am ales pentru acest interviu o elevă de clasa a XII-a din Sibiu, născută și crescută într-un sat la 25 de km distanță de oraş, care muncește ca să intre la Facultatea de Arhitectură din București.
1. Ce înseamnă pentru tine arhitectura?
„Pentru mine arhitectura înseamnă mai mult decât o profesie, înseamnă un fel de evadare din mediul ăsta, un oraș de provincie, chiar un sat de provincie. E o evadare spre o lume mai deschisă, dar înseamnă și viitorul meu, pentru că noi muncim, ca să ne construim spațiul în care o să trăim și eu muncesc, ca să devin arhitect și să-mi trăiesc viața într-un fel care să îmi placă. Desenez de când mă știu și asta vreau să fac.”
2. Cum ai decis să dai la Arhitectură?
„Am decis că vreau să dau la Arhitectură de când aveam opt ani. Am un verișor, care la vremea aia era student la Arhitectură la București, și am mers în vizită la el. În mansardă, avea șevalete și materiale pentru facultate. Am fost foarte fascinată. Mi-am exprimat părerea despre o scară care urca la etaj. În capul meu de copil de opt ani, mi s-a părut că nu avea susținere, iar când verișorul meu și prietena lui s-au consultat, au ajuns la concluzia că aveam dreptate și au mutat-o așa cum am sugerat eu.”
3. A fost greu să găsești meditatori buni?
„În Sibiu există două variante de meditatori, unul pentru desen tehnic și unul pentru desen artistic. Am făcut în clasa a XI-a în jur de 12 ore pe săptămâna doar de meditații și mai desenam și acasă. Apoi, știind că pregătirea din Sibiu nu face față, a trebuit să caut destul de mult și să mă informez pentru a găsi un profesor care să ştie ce se cere.
4. A fost grea perioada în care a trebuit să faci naveta București-Sibiu pentru meditații?
„Eram conștientă de la început că naveta avea să fie o perioada de sacrificii, dar nu mă așteptam să fie atât de greu. Mă trezeam în fiecare sâmbătă la 3 dimineață, plecăm la București pentru 4 ore de meditații și mă întorceam la Sibiu. A fost haotic și o să mai fie, deoarece o să revin la naveta când se mai liniștesc apele cu pandemia.”
5. Cum e să renunți la o bună parte din viața socială pentru a urma acest drum?
„Este destul de greu. Pe lângă Arhitectură, e și presiunea cu Bacalaureatul și temele pe care le mai am. Poate alți copii, vineri seară sau sâmbătă seară, ies în oraș. Eu vineri seară stăteam până la 12.00 noaptea, că să fac temele pentru meditații și la 3 dimineața plecam la București.”
6. Cum percepi arhitectura, fiind la profil uman?
„Sincer, nu știu dacă 10% din ce am făcut în 12 ani de școală mă ajută cu ceva la arhitectură. Se pune mult mai mult accent pe desen și pe cum vezi lucrurile în spațiu. Nimic din ce faci la școală nu te ajută la asta, decât dacă ești la un profil specializat pe așa ceva, cum e Liceul Nicolae Tonitza.” Fiind la uman, am dezvoltat o latură artistică, iar arhitecutra este o combinație între o latură tehnică și una artistică. Dacă vrei să dai la Arhitectură de la orice profil, poți.”
7. Ai avut susținere din partea profesorilor?
„Eu am ținut chestia asta orecum secretă, n-am vrut să afle foarte multă lume, dar fiind a XII-a și neavând foarte mult timp la dispoziție, au aflat și profesorii, arhitectura fiind motivul pentru care uneori nu-mi făceam temele și nu învățam la alte materii. Pot să spun că nu am avut susținere pentru că e foarte greu și profesorii mă întreabă mereu: Ești sigură că poți? Știi că e foarte greu și nu știu dacă vei intra. Foarte mulți nu înțeleg și îmi judecă alegerea pe baza faptului că sunt la uman.”
Munca este factorul principal atunci când ne dorim ceva, iar când vine vorba de carieră, nu este deloc de glumă. Trebuie să facem sacrificii, dar să avem mereu în cap visul și scopul pe care vrem să le atingem, asta trebuie să ne fie motivația. Cel mai important însă este să credem în noi și în capacitățile noastre.