Suntem adolescenți, avem prieteni diferiți, familii diferite, pasiuni diferite, pe scurt, fiecare individ este unic în felul său. Da, știu ce credeți, „Ah, încă un articol care să promoveze diversitatea”, însă nu e chiar așa, ba dimpotrivă, vreau să subliniez un lucru fundamental, pe care toți oamenii, tineri sau bătrâni, îl au în comun… frica.
Ți-am captat atenția? Acum poate ai vrea să rămâi până la final.
Fricile așadar… parcă te străfulgeră un fior numai când auzi cuvântul rostit, dar să auzi și întrebarea „Ție de ce ți-e teamă?”. Ei bine, câteva persoane au avut curajul să și le împărtășească pe ale lor, cu intenția de a arăta tuturor că nimeni nu e singur. Cine știe, poate chiar voi vă veți regăsi în situațiile de mai jos.
„Mulți cred că împărtășim frica de înălțime. Încă de când eram mică și oamenii mă ridicau pe sus, simțeam că nu mai am stabilitate asupra corpului, iar mai tarziu această frică copilărească s-a transformat într-una care, uneori, nu mă lasă nici să dorm”.
„Îmi e frică să pierd tot și să ajung singură. Să merg zi de zi la muncă, să mă simt printre străini și să mă întorc la o casă pustie. Cred că cel mai rău ar fi să am o problemă și să nu existe nimeni căruia să-i pot vorbi sau cui să cer ajutorul.”
„Mi-e teamă să fiu judecată de oamenii dragi. Necunoscuții pot să spună ce vor despre mine, dar ideea că cei apropiați și-ar schimba atitudinea față de mine, pur și simplu mă înspăimântă.”
„Mă îngrozește când lucrurile nu sunt la locul lor sau nu au un final conform ideilor mele; după mine toate ar trebui puse la punct și într-o ordine, căci doar aventurile ar trebui să fie pline de mister, nu lucrurile din viața de zi cu zi.”
„Mi-e frică să nu reușesc în ceea ce-mi propun, mai ales când mă dedic asupra unui lucru. Mi-e teamă ca frica de eșec să nu mă obsedeze, iar la un moment dat, să clachez. Din păcate, sunt prea mulți factori ce pot influența lucrurile și ceea ce vrem nu este neapărat ceea ce avem nevoie sau ceea ce trebuie să se întâmple.”
„Nu-mi place deloc să vorbesc în public. Mi-e greu până și când trebuie să prezentăm diferite proiecte în fața clasei și văd 30 de perechi de ochi îndreptate spre mine, nici nu mai zic dacă trebuie să vorbesc în fața unor persoane pe care nu le cunosc. Parcă mi se împleticește limba în gură.”
„Am fost mereu preocupată de cum mă vedeau și percepeau alții și de cum rămâneam întipărită în amitirea lor pentru că îmi era teamă să nu mă vadă așa cum o făceam eu. Mi-a fost frică să mă accept așa cum sunt, cu tot cu defecte, însă în momentul de față mă simt bine în pielea mea.”
„Îmi e teamă de încălzirea globală. Următoarele generații nu vor avea parte de o viață liniștită, iar noi în loc să găsim niște soluții eficiente pentru a combate această problemă, ajungem să ignorăm și să neglijăm ce se întâmplă în jurul nostru.”
Probabil că unii reușim să ni le stăpânim, iar alții încercăm pe cât de mult posibil. Cunoașteți și voi vorba aceea: „De ce ți-e cel mai frică, de aia nu scapi”, așa că hai să aratăm că nu ele ne definesc. Propun fiecăruia dintre voi să încercați să faceți câte ceva din ce vă sperie. Urcă-te pe acoperișul unui bloc și admiră apusul, ia atitudine dacă vezi că un coleg are probleme cu bully-ingul, implică-te în voluntariate, ce se ocupă de mediul înconjurător, pentru că știi că schimbarea începe cu tine, lasă-ți loc pentru greșeli, atunci când lucrezi la ceva și nu fi prea aspru cu tine dacă nu-ți iese din prima, doar din astea înveți.
Cum e acum? Și voi vă confruntați cu aceste probleme sau știți persoane care o fac? Cât de diferiți suntem de fapt? Și cel mai important… ce facem ca să nu fim ținuți în loc de ceea ce ne înspăimântă atât de tare?