Nu prea sună cunoscut, nu? Poate în engleză ați auzit termenul „breaking the fourth wall”, poate nu, dar, oricum este unul dintre cele mai interesante aspecte ale cinematografiei. De ce?
Wikipedia îl definește ca „zidul” imaginar din fața scenei, aflat între public și actori. Imaginați-vă sala unei scene de teatru. Avem trei pereți care ne înconjoară: cel din spate, cel din stânga și din dreapta noastră. Al patrulea este cel dintre scenă şi noi, transparent, întrucât noi vedem ce se întâmplă pe partea cealaltă. Cel mai ușor exemplu este, în piesele de teatru, când actorul interacționează cu publicul; atunci peretele „cade”, și putem fi mai aproape de piesă și personaje. Dar, de asemenea, al patrulea „zid” există și în filme și seriale, cunoscut ca ecranul pe care ne uităm.
Cum se manifestă în filme, în TV? Cum este „rupt”? Pentru a-l înțelege mai bine, trebuie să ne gândim că este ceea ce desparte povestea de lumea reală. Și rar vrei ca personajele tale preferate și audiența să fie conștiente de el. Dar, atunci când se întâmplă, se numește „breaking the fourth wall” sau „ruperea celui de-al patrulea zid”. Pentru că atunci când personajul comunică, fie verbal sau non-verbal cu spectatorii, dezvoltă o relație mai apropiată cu aceștia, de multe ori fiind pentru un scop comic. Totuși, psihologic, ne simțim mai bine comunicând cu cineva, deci, cine a spus că realitatea există doar într-un univers tridimensional?
Este considerat un lucru riscant în industria filmului, întrucât nu este întotdeauna potrivit. Poate fi prea forțat, deloc necesar sau complet inutil pentru povestea respectivă, dar, în contextul potrivit, este revoluționar și poate face dintr-un film banal o capodoperă cinematografică.
Și… Unde putem observa performanța aceasta?
Ferris Bueller’s Day Off (1986) este un foarte bun exemplu, acest film urmărindu-l pe Ferris, un adolescent care se preface că e bolnav pentru a scăpa de școală. El interacționează cu audiența încă de la început, învățându-ne cum să reușim în a ne preface. Interacțiunea continuă și pe parcursul filmului, dar este cu adevărat special, la sfârșit, când el te întreabă: „Încă ești aici? S-a terminat. Du-te acasă!”.
Deadpool (2016) devine metafilm, într-un fel sau altul, prin nenumăratele ruperi ale realității, transformând producţia într-o comedie cu supereroi. Astfel, Deadpool este conștient că este într-un film, făcând nenumărate remarci la adresa acestuia, recunoscându-l până și pe Stan Lee, când își face apariția, dar și criticând greșelile de producție. Acest lucru este întâlnit și în serialul „Community”, care este, de asemenea, considerat metafilm pentru ciudatele conștientizări la adresa universului ficțional în care sunt și pentru modul în care critică alte filme și seriale. Deadpool este conștient de faptul că „rupe al patrulea zid”, spunând: „Fourth wall break inside a fourth wall break? That’s like… sixteen walls.”
Fleabag (2016) este o capodoperă din toate punctele de vedere. Phoebe Waller Bridge l-a creat, produs și scris, fiind personajul principal al acestui serial. A câștigat patru Emmy-uri, unul dintre acestea fiind pentru „cea mai bună comedie”. Serialul urmărește viața lui Fleabag, după o pierdere tragică. Umorul sarcastic și performanța sa sunt inegalabile. Al patrulea zid este constant tras, ca o cortină, și ne aduce mai aproape de protagonistă. Unele teorii spun că ea vorbește, prin noi, cu prietena sa decedată, pentru că așa face față pierderii ei. Dar, adevărul e că este interpretabil, iar importanța și simbolismul stau în motivul pentru care „camera” este acolo, urmărind-o constant, ca un trecut de care se prinde, un confort emoțional, pe care îl lasă în urmă, la sfârșit, relevând faptul că devine independentă și se detașează de „noi”. Fără îndoială, este exemplul meu preferat al interacțiunii dintre audiență și personaj.
Ficțiunea și realitatea – două fețe ale unei monede, care se rotesc neîncetat. Aceasta este frumusețea cinematografiei!