Pentru că preaiubitul neînțeles poet român, Mihai Eminescu, a participat cu operele sale la ale noastre ore de română, am simțit nevoia sa scriu despre el, pentru că sunt sigură că acum a ajuns la absolutul la care a aspirat atât. Depășind moartea, a devenit întregul prin care sunt câteva șanse să vadă, sau să audă aceste versuri. Deci, te rog, Emi, dacă mă auzi, dă-mi un semn că absolutul chiar e pace! Sau ”chaos”-cum ai zice tu, dar repede că deja ne-ai făcut foarte curioși!!

Suntem haos, hai că știu   

Nu mai avem bucurie

Nici sufletul auriu

Din acea copilărie

Nu mai suntem buni cu noi,

Timpul ne face război

Avem dor să râdem bine

Și mințile de-ntrebări pline:

Rău înseamnă un păcat?

Dar nu asta e și viața?

”Demiurg” s-a supărat, după ce-a făcut creația?

Ne-a lăsat aici pe lume

Să fim oameni cât se poate,

Supraviețuim din glume

Și avem frica de moarte.

Dar ce-i moartea pân- la urmă?

Tot păcat? Sau altă glumă? 

Ne e frică de-ncercări

Dar scriem de supărări

Cum a scris și Eminescu-n ale sale 5 scrisori;

S-a zis că s-a maturizat,

Că iubire n-a-ncercat,

S-a zis c-a vrut femeie astră,

Dar el vedea floare albastră.   

S-a zis că-n codru a vrut iubire,

Dar oare avea el vreo simțire?

S-au zis multe despre dânsul

Însă-a dovedit opusul;

Că toți murim, știa prea bine

Că toți vorbim de alții în sine

Timpul chiar o recunoaște,

După moarte-i și rușine?

„Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr”

El a căutat în ceruri un micuț strop de amor.

C-a visat la o fecioară oare e neadevăr?

Cu ochi azuri și blondă ființă,

Oriunde se putea găsi,

Dar a lui Mihai conștiință

Deja-i zicea că-i va lipsi

Ceva ce nu putea avea,

Și cu totul își dorea,

În capul lui era ceva,

Dar să nu care cumva!

Că, doamne! Cât putea o ființă

După iubire s-ardă tare!

Dar el a vrut un suflet știință,

O mică stea din depărtare.

O iubeai necontenit..

Și visai, visai, visai, la ceva de neîmplinit.

O muritoare nu te-ar fi făcut

Să lași acea gândire mare pentru-ai da un mic sărut.

Tu ai vrut ceva perfect, ceva ideal și absolut,

Ce nici timpul să-ți ofere n-a putut, fiindcă n-a vrut.

Pe Eminescu nu l-am cunoscut,

Dar nimeni niciodată,

N-o să știe c-a văzut

O lume minunată,

Sau cum el a perceput

O fată luminată,

O ființă pură care

I-a făcut gândirea mare

Să caute în absolut,

Să știe necunoscut.

About The Author

Reporter

Membru din Octombrie 2020

Related Posts