Pentru că preaiubitul neînțeles poet român, Mihai Eminescu, a participat cu operele sale la ale noastre ore de română, am simțit nevoia sa scriu despre el, pentru că sunt sigură că acum a ajuns la absolutul la care a aspirat atât. Depășind moartea, a devenit întregul prin care sunt câteva șanse să vadă, sau să audă aceste versuri. Deci, te rog, Emi, dacă mă auzi, dă-mi un semn că absolutul chiar e pace! Sau ”chaos”-cum ai zice tu, dar repede că deja ne-ai făcut foarte curioși!!
Suntem haos, hai că știu
Nu mai avem bucurie
Nici sufletul auriu
Din acea copilărie
Nu mai suntem buni cu noi,
Timpul ne face război
Avem dor să râdem bine
Și mințile de-ntrebări pline:
Rău înseamnă un păcat?
Dar nu asta e și viața?
”Demiurg” s-a supărat, după ce-a făcut creația?
Ne-a lăsat aici pe lume
Să fim oameni cât se poate,
Supraviețuim din glume
Și avem frica de moarte.
Dar ce-i moartea pân- la urmă?
Tot păcat? Sau altă glumă?
Ne e frică de-ncercări
Dar scriem de supărări
Cum a scris și Eminescu-n ale sale 5 scrisori;
S-a zis că s-a maturizat,
Că iubire n-a-ncercat,
S-a zis c-a vrut femeie astră,
Dar el vedea floare albastră.
S-a zis că-n codru a vrut iubire,
Dar oare avea el vreo simțire?
S-au zis multe despre dânsul
Însă-a dovedit opusul;
Că toți murim, știa prea bine
Că toți vorbim de alții în sine
Timpul chiar o recunoaște,
După moarte-i și rușine?
„Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr”
El a căutat în ceruri un micuț strop de amor.
C-a visat la o fecioară oare e neadevăr?
Cu ochi azuri și blondă ființă,
Oriunde se putea găsi,
Dar a lui Mihai conștiință
Deja-i zicea că-i va lipsi
Ceva ce nu putea avea,
Și cu totul își dorea,
În capul lui era ceva,
Dar să nu care cumva!
Că, doamne! Cât putea o ființă
După iubire s-ardă tare!
Dar el a vrut un suflet știință,
O mică stea din depărtare.
O iubeai necontenit..
Și visai, visai, visai, la ceva de neîmplinit.
O muritoare nu te-ar fi făcut
Să lași acea gândire mare pentru-ai da un mic sărut.
Tu ai vrut ceva perfect, ceva ideal și absolut,
Ce nici timpul să-ți ofere n-a putut, fiindcă n-a vrut.
Pe Eminescu nu l-am cunoscut,
Dar nimeni niciodată,
N-o să știe c-a văzut
O lume minunată,
Sau cum el a perceput
O fată luminată,
O ființă pură care
I-a făcut gândirea mare
Să caute în absolut,
Să știe necunoscut.