Vine o vreme în viață când realizezi că este mai bine să taci sau, după caz, să fi tăcut. Nu pentru că n-ai avea nimic de spus, ci pentru nu este ceea ce vor ei să audă. Atunci când ești diferit față de ceilalți, iar ideile tale nu rezonează nici pe departe cu ale lor, simți nevoia acută de a-ți înfrâna vorbele. Lași totul să se piardă în fluxul conștiinței tale și pentru ce?

Dacă adeseori te-ai aflat în imposibilitatea de a contracara prostiile debitate de unii, ai descoperit pe propria piele, că cea mai bună alternativă e tăcerea, totuși nu și cea mai plăcută. Trebuie să-ți calci pe orgoliu (mai degrabă să-l joci în picioare), să strângi din dinți, să speri că va trece. Toate astea însumează un preț cam mare pentru ce îți oferă, ajungând să conștientizezi în mod constant că, atunci când nu poți ajunge la un consens, mai bine te distanțezi. Mergând pe acest drum, totuși, riști să uiți câteodată că nu toți oamenii sunt la fel. Poate că ce urmează să spun nu reprezintă ceva nou pentru tine, dar o să ți-o zic pe șleau, de fiecare dată când mi se va ivi ocazia. Oprește-te din a judeca persoanele după aparențe! În judecata ta vor apărea carențe greu de remediat, poate chiar imposibil. Vei trăi cu gândul că ești miezul universului, când, de fapt, nu reprezinți decât un nou caz de solipsism.

Din cauza autofobiei (fricii de singurătate), se ajunge, în cele din urmă, la pierderea opiniei personale. Începi să îți induci argumentele altora ca fiind juste, plauzibile, doar fiindcă te crezi pe tine diferitul, nebunul. Dacă părerea ta nu corespunde cu a celorlalți, asta nu înseamnă că este musai greșită! Nu vrei să rămâi singur, deoarece crezi că poate dura o veșnicie. Dar la ce folos să-i ai aproape mereu, dacă te fac să te lepezi de tine? Acceptă-i, iar în acest fel, alegi să te cenzurezi într-un mod grosolan, să adopți ideile pe care anterior le blamai, în scopul păstrării confortului oferit de compania „prietenilor” tăi și a confirmării inepțiilor, odinioară ale lor, acum devenite ale tale. Vei ajunge abia să șoptești ce altădată aveai curajul să exclami cu patos.

Asta speră ei cu vintre goale. Să le cazi în plasă. Să zici cum zic ei. Să faci cum fac ei. Să minți cum mint ei. Să te dai după turma lor de oi, veșnic nemulțumită de „ciudații ăia tăcuți” care le strică vibe-ul. Nu le pica în capcană! Vindecarea „cangrenelor” ăstora de oameni se face prin înfăptuire. Ai curajul să le critici aiurelile din ce în ce mai tare, mai vehement, șlefuiește-ți vorbele, astfel încât să îi faci pe ei să tacă, dar nu le oferi vreodată satisfacția să te catalogheze drept „prost crescut”. Fii rezervat, fii diplomat, n-o să te poată atinge! Ascute-ți cuvintele, să le taie adânc în carne, până la os, dar nu deveni obraznic.

Tăcerea e de aur, într-adevăr, dacă îți dorești să nu fii ca ei, dar nu abuza de ea. Taci atunci când nu ai ce să le zici lor. Jonglează cu cuvintele atunci când vrei să te simți liber și, cine știe, poate te mai și distrezi! 😉