Iubirea îți răstălmăcește existența, te întoarce pe toate părțile încât să nu rămână nimic neatins de lumina palidă a soarelui. Mă întreb, oare, cum stă și înflorește ea în soare, ce culoare prind ale ei aripi? Are vreo formă anume?
N-are cum să fie neagră – nu are loc o înmormântare. Negrul, deși este o nonculoare, nu pictează tristețea, ci toate întâmplările care îngenunchiază sufletul, făcându-l de nerecunoscut. Dragostea mai are astfel de momente, în care cei doi îndrăgostiți nu se mai regăsesc în relația clădită. Dar nu, iubirea n-o colorezi cu negru.
Mov? Mai degrabă un lila sau culoarea liliacului ce explodează în târziul primăverii, când sentimentele renasc precum bobocii din grădină.
Roșu? Poate roșu aprins să se asemene cu sângele ce ne trece prin vene. Sau un roșu murdar pentru a evidenția toate defectele ce alcătuiesc dragostea adolescentină, dar e atât de benignă…
Poate un bleu precum cerul verii, nepătat de niciun nor perfect, curat și liniștit. Mai degrabă, dragostea e o furtună cu momente de repaus. Un gri asemenea unei tornade care ia cu asalt fiecare gând întemeiat în sinea ta.
Verde? Prea pitoresc pentru o avalanșă emoțională ce te dereglează odată cu zâmbetul persoanei iubite.
Pentru mine, iubirea e un galben aprins: strălucește și îmbrățișează fiecare defect ce ne compune și tot îndrăznește să ne fie alături. Uneori, mai e și albă, pură și, totodată, reprezintă calmul dinaintea furtunii. Iar la final, e un albastru marin, întunecat, în care mă pierd cu fiecare neînțelegere. E un cerc vicios de culori prin care-mi exteriorizez sentimentele direct pe pânză.
De aceea, paleta are loc pentru puțin din toate. Fiecare strop formeză tabloul intitulat: „Iubire”. Dornic să fii să-ți mânjești degetele cu puțină viață ce zace-n acuarelă!