„Solipsism-s. n. Concepție filosofică idealist-subiectivă potrivit căreia singura realitate ar fi eul, conștiința individuală, întreaga lume exterioară existând numai în această conștiință.”
În amorțeala dimineții, în timpul săptămânii, Piața Unirii.
Un om al străzii stă în mijlocul trotuarului, încurcând drumul oamenilor grăbiți. Hainele sale sunt murdare, este nepieptănat și poartă în vârful capului o căciulă. Face cu mâinile sale murdare niște gesturi ciudate ce par a forma împreună cu mișcările picioarelor un dans. Nu bagă în seamă insultele sau privirile urâte care-i sunt adresate. Sare de câteva ori pe bordură, scoate o sticlă de plastic din coșul de gunoi și bate cu ea în geamul unui fast food un fel de cod morse. Se întoarce apoi, sprijinit de perete, și începe să cânte un imn propriu, în timp ce privește cu nerușinare cerul. Le zâmbește zeilor săi imaginari.
Nimeni n-are timp să îl înțeleagă sau să îl ajute. Ce probleme ar putea să aibă, dacă n-are nici casă, nici copii de îngrijit? N-are acces la internet și totuși beneficiază de câteva știri, pe care le aude uneori de la trecători, când vorbesc la telefon. Deși unele noțiuni menționate de ei i se par străine, le asociază cu altele pe care le știe deja. Nimeni nu-i știe trecutul sau locul în care doarme. Și dacă ar locui într-un butoi precum Diogene, n-ar interesa pe nimeni.
Cioran se întreba la un moment dat într-una din cărțile sale: „Ce o să te lege de spațiu, când albastrul cerului întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuți?”. Se pare că acest om reprezintă starea ideală sugerată, este dezlegat de împrejurimi, deci liber.
Se plimbă mereu prin oraș, caută prin gunoaie și apoi le aranjează. Poate în mintea lui e sculptor ce contribuie la peisagistica orașului.
Poate e solipsist, e geniu ascuns.
Poate e intelectual tânăr cu aspirații îndrăznețe privit din prisma unei societăți degradante.
Poate e…
Cel al cărui nume Dionis l-a menționat înainte ca tot paradisul său să se destrame.