Odată cu Sărbătorile de Crăciun nu ne amintim doar că vom acumula câteva kilograme, puțin dorite, ci și de minunatele momente petrecute până acum alături de prieteni și de cei care contează cu adevărat, membrii familiei. În aceste minute de lectură veți urmări câteva încercări de a călători în timp, fără ajutorul unei mașini a timpului, cu ajutorul momentelor speciale din copilăria doamnei Iuliana Băiașu. Lăsați totul într-un colț al minții și profitați de câteva povestioare de-a dreptul fascinante. Lectură plăcută!
BHM: La ce vă gândiți prima dată când auziți cuvântul „Crăciun”?
IB: De fiecare dată mă gândesc chiar la Moș Crăciun, deşi, în perioada copilăriei mele nu i se spunea Moș Crăciun, ci Moș Gerilă. Cu toate că știam de sărbătoarea Crăciunului, noi îl așteptam pe Moș Gerilă. Pur și simplu mă gândesc la un omuleț bătrân, îmbrăcat în hainele pe care le cunoașteți și voi astăzi, cu roșu și alb. Desigur, nu lipsea nici barba.
BHM: Ce făceați în săptămâna Crăciunului în copilărie, respectiv în adolescență?
IB: Copilăria mea s-a petrecut în perioada comunistă. De obicei începeam mereu cu bradul. După ce îl decoram, eu, împreună cu fratele meu, îl așteptam pe Moș Gerilă, iar dimineața despachetam cadourile de sub brad. Cât despre adolescență, lucrurile s-au schimbat. Știam că Moșul nu există, dar faptul că am rămas cu amintirile frumoase din copilărie, cu mirosurile specifice, mai ales cele de brad natural, ne-a ajutat să retrăim fascinația de atunci.
BHM: Care este cea mai frumoasă amintire de Crăciun din copilărie și adolescență?
IB: De obicei, de Crăciun, mergeam la bunici, într-o zonă de munte, unde aveam zăpadă și, desigur, făceam omul de zăpadă. Dar amintirile sunt legate de prezența tuturor celor din familie, de mesele îmbelșugate, de tradițiile păstrate în zonele de țară. O amintire foarte frumoasă din copilărie, nu știu exact ce vârstă, este consituită de prezența unor colindători care au venit cu ursul. Eram pe treptele casei, la țară, iar colindătorii respectivi erau îmbrăcați în costume populare specifice zonei și aveau un ursuleț adevărat. Ursul era un simbol pentru anul vechi și anul nou. În momentul în care ursul juca, reprezenta momentele frumoase din anul care a trecut. În această piesă de teatru tradițională, pentru că, de fapt, asta era, ursul acesta domesticit se întindea, ca și cum anul s-a terminat, și când se ridica, anul cel nou începea. Bineînțeles, nu lipseau nici urările, veselia, zgomotele de la instrumentele muzicale specifice zonei. Ceea ce nu pot uita este că, după terminarea acestui ritual, bunica mea s-a dus către colindători, s-a așezat pe zăpadă, iar ursul s-a urcat pe spatele ei și a jucat-o. Nu era un urs mare, era unul mic precum un copilaș de 5-6 ani. Asta pentru a alunga toate bolile, cel puțin așa era obiceiul. În adolescență lucrurile s-au schimbat, am devenit mai serioși și am început să mergem la colindat. Și acum merg la colindat sau, cel puțin, mergeam.
BHM: Cum simțiți spiritul Crăciunului în comparație cu cel din copilărie și adolescență? Ce s-a schimbat între timp?
IB: Simt că, dacă nu ne mai întâlnim în familie, ceva s-a rupt. Fiecare fiind acasă, întâlnirea prin intermediul unui ecran nu echivalează cu ceea ce a fost până acum. Fiecare încearcă să recreeze atmosfera de sărbători. Acum nu cred că mai putem retrăi aceste evenimente, dar trebuie să păstrăm un spirit optimist și să acceptăm această situație.
BHM: Ce faceți acum, în pandemie, în săptămâna Crăciunului?
IB: Nu m-am gândit încă. Dacă vom avea carantină, vom sta acasă. Dacă nu, ne vom orienta către locuința bunicilor. Totul depinde de ceea ce vor decide autoritățile. Ideal este să ne aflăm într-o zonă a tradițiilor, mai ales de sărbători.
BHM: Care este mâncarea dvs. preferată dintre cele de sărbători?
IB: Nu aveam o mâncare preferată, dar ceea ce făcea mama în copilărie era cea mai așteptată mâncare, pizza. Nu era ca acum, bineînțeles. Pe vremuri, gospodinele adevărate făceau ele pizza, nu o comandau. Făceau blatul, sosul, improvizau. Existau niște rețete, dar fiecare punea ce avea la dispoziție. Pizza era prima pe care o mâncam, pe post de aperitiv.
BHM: Care este colindul preferat? Mergeați la colindat?
IB: În zona bunicilor nu se cântau colinde. Această variantă de a cânta colinde este una modernă. Acolo colindatul se făcea în felul următor. În ajunul Crăciunului, se vine cu așa-numitul Colindeț, prin care înțelegem o ceată de colindători, condusă de un Vătaf, un om mai în vârstă, care cunoaște versurile strigăturilor, însoțit de oameni mai în vârstă, tineri, copii. Ei pleacă, de obicei, pe înserat, și dau ocolul satului. Gazda trebuia să aibă lumina aprinsă, ca semn de primire, iar întâmpinarea colindătorilor se face cu băutură, după care se oferea mâncare.
BHM: Când și cum împodobeați bradul?
IB: De obicei, făceam bradul de două ori. Prima dată cu părinții la oraș. Îl decoram într-un mod mai modern, cu globuri, cu o beateală confecționată de noi înșine și cu bomboane, care, din păcate, erau necomestibile. A doua oară faceam bradul, la țară, cu bunicii și celelalte rude. Îmi amintesc că foloseam mere, nuci, vată și beteală colorată, nu puteam să punem și o instalație de beculețe, având doar una la care țineam ca la ochii din cap. Dar în comparație cu acum, totul se întâmpla spontan cu o zi, două înainte de Crăciun, nu ne grăbeam, ci decoram încet, ascultând colinde.
BHM: Care este cel mai frumos cadou primit?
IB: În acele timpuri, nu se dădeau cadouri, tot ce primeam erau creioane, cărți, banane necoapte și portocale frumos mirositoare. Dar, cele mai așteptate erau ciocolățelele învelite într-o folie aurie – noi le spuneam „lingouri de aur”. Erau foarte bune și obișnuiam să le terminăm mult prea repede. Chiar dacă, aceste cadouri erau puține și foarte diferite de cele cu care suntem obișnuiți, ele ne aminteau că familia este cea mai importantă în perioadă Crăciunului și îl făceau mai special.
BHM: Credeați în Moș Crăciun? Ați încercat să-l vedeți?
IB: Pe vremea mea, Moș Crăciun se numea Moș Gerilă, dar da, ca oricare copil aveam diverse planuri pentru a-l vedea. Eu şi fratele meu ne ascundeam după ușă și încercam să-l prindem la fereastră, dar nu după mult timp adormeam. Deci nu am reușit niciodată să-l vedem, dar mereu aveam câte ceva sub brad de despachetat dimineața. Am continuat acest „obicei” până în adolescență, când ne-am schimbat gândurile față de acesta.
BHM: Iar pentru a încheia frumos această sărbătoare, mai avem o întrebare, cea mai importantă, care spune tot despre Crăciun: Ce v-a plăcut cel mai mult la această sărbătoare?
IB: Iubeam totul la Crăciun. Din punctul meu de vedere, fiecare sărbătoare sau zi de naștere trebuie trăită la maximum și așteptată cu nerăbdare. În aceste momente, îmi place să gătesc, să simt mirosul lemnului ce arde în sobă sau în șemineu și mirosul sarmalelor, care îmi vor trezi mereu amintiri legate de momentele petrecute alături de familie.
Într-adevăr, Crăciunul s-a schimbat mult și continuă să se transforme, dar indiferent de perioadă, tot o sărbătoare de neprețuit rămâne, iar Crăciunul de peste 10, 20, 30 de ani și Crăciunul de acum vor avea mereu familia în comun, amintindu-ne că întotdeauna ea va fi cea mai importantă.