Decembrie: cel de-al doisprezecelea capitol din doisprezece. Aglomerația din malluri, bulevardele luminate, reclamele de la televizor, colindele și coca-cola ne fac să pătrundem ușor, ușor în atmosfera Crăciunului și să profităm de scurta perioadă de timp liber, bine meritată, după un semestru de liceu, petrecându-ne serile acasă, lângă familie și… lângă brad. Ce poate fi mai frumos într-un cadru tăcut și cald, cu veioză aproape stinsă și șosete de blană în picioare decât să spui povești? Așa că aprinde-ți o lumânare cu aromă de scorțișoară pe raftul din bibliotecă, pornește-ți în surdină melodia preferată de Crăciun, ghemuiește-te pe canapea cu o cană fierbinte cu ciocolată caldă în brațe și pregătește-te să asculți povești mateiste.

„În acel an, mi-am construit Crăciunul după sfaturile profesoarei mele de muzică din școala generală, o femeie bună și răbdătoare, căreia nu i-ai fi dat, la prima vedere mai mult de 30 de ani, deși avea peste 40; profesoară de muzică a cărei voce era la fel de angelică precum îi era sufletul de cald. Îi sclipeau mereu ochii verzi și își ținea părul roșcat tuns scurt, cu breton. Doamna avea rarul talent de a capta atenția colegilor mei prin modul în care povestea și nu ne povestea orice. Ea reușea să ne inspire. Odată ne-a spus cum a mers să-i colinde pe oamenii din spitale, care stăteau singuri de Crăciun, împreună cu prietenii de la Conservator. M-a făcut să realizez cât de importante sunt micile gesturi făcute din suflet, fără să aștepți nimic în schimb, cum să simți spiritul Crăciunului care ne îndeamnă să fim mai calzi, mai generoși. Așa că anul acela am fost și eu la colindat. Eram clasa a VI-a, deci singura idee reușită a fost să împart felicitări făcute de mine și de prietena mea la fiecare apartament care ne primea colinda. Când m-am întors seara acasă, am venit cu teancul de 100 de felicitări mai mult de jumătate împărțit. Deși oamenii avuseseră reacții diferite (unii s-au bucurat și au fost uimiți când au primit felicitările, alții au văzut gestul ca pe unul normal), am simțit că am făcut ceva bine, mă simțeam împlinită… și am sperat că simbolul generozității noastre să îi îndemne și pe ceilalți oameni să simtă altfel sărbătorile.”

Haideți să ne reamintim Crăciunurile de acum cel puțin 10 ani. Să ne reamintim de Moș Crăciun, de valoarea uriașă pe care o purta în sufletele noastre și cum îl așteptam în seara Ajunului, întrebându-ne părinții „mami, tati, cum poate să intre Moșu’ în casă fără să-l auzim?”. Bucuria și entuziasmul cu care ne rupeam dimineața devreme din vise, aruncându-ne din patul moale pentru a desface cadourile, vor rămâne amprentate peste întreaga noastră copilărie, nu doar imortalizate în pozele din albumele vechi ale familie. Voi mai credeți în Moș Crăciun?

„Povestea pe care o să v-o spun fusese, pentru mine, inițial, una de groază, însă astăzi râd de fiecare dată când o aud. Era Ajunul Crăciunului și, ca orice alt copil, îl așteptam nerăbdătoare pe Moșu’ împreună cu un prieten. În acel an, părinții au vrut să ne strângem la cineva acasă să petrecem împreună sărbătorile. Eu stăteam cuminte în camera mea cu o sticlă de coca-cola, pentru că așa văzusem în reclame, iar prietenul meu se plimba nerăbdător dintr-o cameră în alta, cu toate că părinții ne spuseseră să evităm sufrageria (hmmm…oare de ce?!). Deodată se duce țipând la mama lui, spunându-i că în sufragerie este un bărbat dubios care l-a speriat. Știam despre cine era vorba, așa că m-am dus în grabă să văd ce jucării am primit. Moșul părea derutat și așa cum menționase mi amigo era puțin ciudat, dar nu mi-a păsat pentru că eram prea mică și prea distrasă de noua mea păpușă. Abia peste câțiva ani am aflat de la mama că Moșu’ se rătăcise pe la o cârciumă înainte să livreze cadourile și nu era ciudat sau derutat, ci doar beat.”

Nimic nu se compară cu sărbătorile în familie, când îți chemi bunicii pe care nu i-ai mai văzut de mult timp la masa de Crăciun, când îți iubești mai mult ca niciodată fratele mai mic și enervant și când fiecare gest al Moșului ajunge la sufletul tău și te face să îți dai seama cât ești de norocos că ai șansa de a-ți arăta afecțiunea, împărțind cadouri celor dragi. Așa că, în cazul în care nu i-ai mai arătat de mult familiei cât de importantă este ea pentru tine, nu uita că e Crăciunul. Dăruiește-te!

„Fiind ziua mea de nume foarte apropiată de Crăciun, i-am făcut o listă mamei cu darurile pe care mi le doresc, ca în copilărie, pentru că era o tradiție care mă bucura. De Sfântul Nicolae mi-a dat majoritatea cadourilor de pe listă, iar în momentul în care mi-a luat cadourile pentru Crăciun nu a fost la fel de inspirată. Am răbufnit pe moment și i-am spus că nu îmi plac, purtându-mă urât cu ea. Am fost rea. Normal că mama a pus suflet și, deși nu a știut ce să îmi ia, s-a străduit. Se întristase pentru că nu m-a făcut fericită și… m-am întristat și eu după, când am realizat ce tocmai am făcut. Am fost supărată toată noaptea, nu am putut să dorm, rugându-mă să nu ne fi stricat relația. Nici măcar nu am avut curajul de a mă uită la ea de dimineață, curajul de ai spune un cuvânt. Atunci s-a întâmplat ceva, ceva uimitor care mi-a demonstrat că mama a înțeles că eu am greșit și mă iertase. A venit și m-a luat în brațe. A fost ca un miracol. Mi-am dat seama că trebuie să apreciez mai mult fiecare lucru pe care îl primesc, în definitiv gestul contează. Lucrurile pe care mi le luase s-au dovedit, mai încolo, folositoare pentru că în ziua de azi, le port, îmi plac, le folosesc. De atunci am prețuit mai mult oamenii care fac daruri din suflet, în special pe mama.”

Dacă citiți în continuare o să aflați cum adevăratele poveșți de dragoste se scriu în luna decembrie. Rândurile următoare sunt amintirile unei femei care și-a găsit dragostea adevărată cu 3 zile înainte de Crăciun. Pare desprins dintr-o carte de pe Wattpad, dar va garantez că e cât se poate de adevărat.

„S-a întâmplat acum 19 ani, dar îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri”, îmi spune, imprimându-și pe față zâmbetul adolescentin al unei îndrăgostite, făcând-o parcă să întinerească. „Împreună cu prietena mea, ne-am dus în barul în care se afla iubitul ei, ca să-i spunem că mergem la cumpărături de Crăciun în mallul din Vitan. La masă se mai afla un băiat pe care nu-l cunoșteam… nici măcar nu știam cum îl cheamă. Avea părul lung (poate puțin prea lung), ochii albaștri și îmi crease o primă impresie foarte proastă când s-a oferit să vină și el la mall cu noi. Într-un final, am mers cu toții: eu, prietena mea, iubitul ei și băiatul misterios cu păr lung și ochi albaștri. Cei doi erau puțin tulburați după seara petrecută în bar, așa că ajunși într-un magazin cu haine, băiatul pe care abia îl întalnisem, mi-a șoptit la ureche că de aici îi vom cumpăra șosete fetiței noastre. L-am considerat total nebun, dar nici eu nu eram prea sănătoasă pentru că, la puțin timp după, am acceptat să ne revedem. În doar un an de atunci, eu cu băiatul cu părul lung și ochii albaștri ne-am logodit și am făcut și o fetiță căreia să-i cumpărăm șosete: pe tine. De când te-ai născut, în fiecare an, cu 3 zile înainte de Crăciun, mergem împreună în mall, în aceleași locuri, să retrăim momentele din ziua când ne-am cunoscut”.

La finalul zilei, când rudele se despart de tine prin îmbrățișări și săruturi pe obraz, când mama spală tacâmurile, iar tata oprește discul cu colinde pentru că e deja prea târziu și ar fi timpul să vă culcați, nu îți vor rămâne în minte lucrurile materiale pe care le-ai primit, ci  momentele petrecute alături de cei dragi. Transformă-ți Crăciunul într-o poveste memorabilă, pe care să o poți spune și nepoților tăi!

About The Author

mm
Redactor

[Membru din Septembrie 2018]

Related Posts