Imediat după spectacolul din mai, organizat de colegii mei mateiști, pe care am avut onoarea să-l prezint alături de James Radu, acum proaspăt absolvent de Matei Basarab (mulțumesc șefu’ James pentru această oportunitate), am avut șansa de a sta de vorbă cu domnul profesor de geografie, Aurelian Ene. Și poate că acum vă gândiți „șansa?! măi să fie, da’ ce-o fi fost așa de extraordinar? (gesticulezi) altă lingușitoare… (gesticulezi din nou), dar vreau să știți că în urma acestui „interviu”, care s-a transformat, îndrăznesc să spun, într-o discuție purtată parcă între doi vechi prieteni, mi-am dat seama că profesorii sunt și ei oameni, la fel ca noi toți până la urmă! Au și ei familie, au și ei parte de lucruri plăcute sau mai puțin plăcute (sau cum le numim noi – crize existențiale, dăhh), și ei plătesc facturi și stau la coadă la Mega, și ei au suferit din dragoste la un moment dat, și ei sunt stropiți în stația de autobuz de ceilalți „participanți la trafic”, și pe ei îi deranjeaza aglomerația din mijloacele de transport în comun („STB vtm”) și daa, poate că și ei fac parte din cei 9/10 români care se uită sâmbătă seara la „Singur acasă” pe PRO TV! (hai nu mai spune!)

    Mărturisesc că venisem pregătită cu niște întrebări pe care voiam să i le adresez domnului profesor, dar pe parcursul discuției am uitat complet de ele. Cert e că totul a venit de la sine și a mers ca uns! Acum haideți să trecem de această parte introductivă („era și timpul!) și să începem. Vă urez lectură plăcută!

    Intru în clasă, împreună cu a mea colegă, Andreea Dragomir, care apropos, s-a ocupat de fotografiile din articol! Vorbisem de dinainte cu domnul profesor despre ce urma să se întâmple. Așadar, dau bună ziua și purced repede de tot la treabă. Încep prin a-l întreba despre copilăria sa… trebuie să vă spun că în momentul în care am rostit cuvântul „copilărie”, am văzut cum ochii domnului profesor încep să sclipească, simțeam curentul făcut de fluxul de amintiri care îi năvălea în cap și mă gândeam în sinea mea „asta este! am dat lovitura!”.

   Este cel mai fumos subiect despre care pot să vorbesc. Am avut o copilărie absolut minunată… aș dori oricui să aibă o asemenea copilărie… cu bunici atât în Ardeal, cât și în Muntenia, de la care am învățat extraordinar de multe lucruri!”.

  Săritul peste pârleazuri și furatul merelor din vecini… și nu luam un măr, două! Mai mult stricam, pentru că mărul care ne plăcea era sus, pe creangă. Ne suiam în pom și mai rupeam crengi și se supărau vecinii. Îmi aduc aminte de plecatul cu băieții la pășune: se cosea fânul și se strângea în căpițe. Lucram cu bucurie, n-am simțit niciodată ca o povară, că mă pune bunica la treabă sau bunicul. E adevărat că erau lucruri pe care nu știam să le fac, dar erau verii mei, mai mari, care mă ajutau.

   Fiind băiat de la oraș, bunicul din partea tatălui a fost mai reținut cu mine. Era un om care mai mult ședea și gândea, decât ar fi vorbit și i-am prins niște vorbe pe care acum, când le rostesc, îmi dau seama câtă greutate aveau.

    Odată am venit încărcat de tata și de mama cu daruri, eram la liceu. Am intrat în sat și un vecin de acolo își ridică pălăria în fața mea: „Bună ziua, domnule!”, „Bună ziua, bade” îi răspund. „No păi al cui ești mata?”, „Al lu’ Fănică a lu’ Păun, pădurarul.” Mă salutau oameni în toată firea cu părul alb, mă salutau femeile mai în vârstă decât mama! Și atunci m-am întors și am luat-o pe la marginea satului, pe un drum de hotar… bineînțeles că nu i-am spus nimic bunicăi! După o vreme, vine în vizită la bunica o femeie: „Făi Chivină, ești acasă?”, „No, vino mă!”. Au început ele două să vorbească și, în timp ce vorbeau, se tot uitau la mine. Stăteam și mă gândeam „no care-i baiu?”. Pleacă femeia și vine bunica și mă ia deoparte: „Bine, măi maică măi, cum e posibil să vii tu pe la marginea satului? Păi noi, când veniți voi de la oraș, ne mândrim cu voi! Sunteți copii cu școală, veniți din București. Maică, să nu mai faci așa!”, „Măi bunico, m-a salutat și nu-l cunosoc după nume, mi-o fost rușine…”

      Eu am o pasiune nebună pentru cai. Cred că Dumnezeu când a făcut animalele, a început cu el. E așa de nobil și așa de bun la suflet, e numa’ bine să-i arăți cât de mult ții la el. M-a lăsat unchiul meu, eu îi spun nenică, să duc caii la râu. Ne suim în căruță, „hai Reluțu să mergem la râu să scăldăm caii! Trage de hâțuri ca s-o luăm la stânga, trage de hâțuri ca s-o luăm la dreapta!”. Când au văzut mârlanii că îi ducem la râu și când au simțit că nu-i nenică la hâțuri – ne-au scăpat! Nenică nu avea treabă, saluta niște oameni. Când a simțit că aleargă caii și că sare căruța, a exclamat: „ține Reluțu de hâțuri!”. Ce să mai țin de hâțuri, că aștia o luaseră de nebuni… în râu s-au oprit! Niște cai de munte, solizi, grași, bine hrăniți se jucau în apa Sebeșului ca niște copii: dădeau cu copita, se stropeau, se alergau. După ce s-au săturat ei de joacă, văzând că nici noi nu-i chemăm, au venit singuri la mal. Stăteau cuminți unul lângă altul și îmi zice nenică: „Da tu știi ce vor? Vor să-i spălăm!”. Am luat țesala și dăi și spală și fii atent, că se începe de la gât în jos, pe picioare și niciodată de la spate, din față spre spate și niciodată nu stai în spatele calului, niciodată! Doamne ce frumos, nu mă mai întreba de astea că așa mi se face un dor!”

     Am lăsat în urmă plaiurile si meleagurile copilăriei și am trecut mai departe. Sunt sigură că foarte mulți dintre noi se confruntă cu niște „drame adolescentine”, care acum par niște adevărate „dezastre naturale” în viața noastră, dar pun pariu că peste cinci ani nu ne vom mai aminti de ele. Totuși, am stat și m-am gândit: „hmm, oare domn profesor o avea vreo deviză care îl ajută să treacă peste momentele grele?”

    „Mâine va fi o zi mai bună, totul se va rezolva… Dumnezeu le rezolvă pe toate, dar nu le rezolvă cum vrem noi, are El căile lui, are El ideile lui, planurile lui.”

    Ascult muzică simfonică și îmi place foarte mult muzica preclasică, preclasicismul. Și hai să-ți spun cum am ajuns eu acolo, pentru că eu nu sunt dintr-o familie cu niște studii impresionante, cu un pedigree. Tata, muncitor tâmplar și maică-mea a lucrat în alimentația publică, pe la marile restaurante, după care amândoi au călcat strâmb, politic au călcat strâmb. Casa noastră a fost deschisă pentru cei ce voiau să vină și veneau la tata, stăteau și vorbeau. Eram student și trebuia să învăț. Trebuia să creez o cortină între ei și mine și atunci, cea mai bună cortină era Programul 2 Radio Cultural. Așa am ajuns eu la muzica preclasică. Am ascultat și am tot am ascultat, până când mi s-a făcut rău!

    N-am fost în stare niciodată să reproduc, spre disperarea mamei. Știam o mulțime de poezii, iar când mergeam în vizită, mama: „Spune și tu o poezie”, „Nu!”, „Spune, mamă, o poezie!”, „Nu!”, „ZI MĂI O POEZIE!”, „NU!”. Nu-mi plăcea să mă dau în spectacol și, de aceea, toate cursurile mele erau făcute pe scheme de reținut, erau făcute pe culori, pe tabele. Dă-mi și astăzi o schemă și-ți vorbesc despre ea. Dă-mi un număr atomic și-ți fac orbitalul. Așa i-am învățat și îi știu și acum! Mi-a plăcut chimia anorganică la nebunie („aaaaa!”).

    Și atunci dacă v-a plăcut chimia anorganică la nebunie, de ce astăzi sunteți domnul profesor de geografie și nu, domnul profesor de chimie?

   „Am eșuat! Eu am făcut geologie și imensa mea iubire de natură s-a reflectat în tot ceea ce am văzut. Cea care m-a inițiat a fost maică-mea, excelentă parteneră pe drum de munte, apoi prietenii, care toți, erau oameni cu rucsacul în spate și încetul cu încetul, mergând cu ei, am prins drag de munte. Am învățat că el trebuie respectat ca un om bătrân. Are toane, are ascunzișuri, muntele e o persoană și se vrea respectat, iar dacă îl respecți, ai multe de câștigat, îți oferă extrem de multe și de satisfacții nu mai vorbesc. Am descoprit ce era pe hartă, n-am căutat ceva anume pentru că în momentul în care vrei ceva anume s-ar putea să nu găsești și așa, te bucuri mai mult de ceea ce întâlnești în cale: o poiană, un izvor, un repeziș… o piatră! Între munte și mare, aleg muntele. E o altfel de odihnă. Eu mă odihnesc făcând ceva, nu pot să stau! Leneveala nu-i de mine, nu sunt tipul de om care să zacă ca o șopârlă în soare.”  

   Care a fost ultimul film pe care l-ați vizionat?

    „Eu sunt cel care se uită la cele 100 de filme pe care le-aș lua pe planeta Marte și ultimul film din această serie, a fost „Cetățeanul Kane”. Cele noi au atâta violență, sunt pline de un sexism fals: femei fatale și bărbați macho. Nu există, plus că mai căutăm momentul ăla inefabil al descoperirii iubirii, al oamenilor frumoși. Recomand „Bătrânul și marea” după Hemingway. Un singur actor, Anthony Quinn, într-o barcă.”

    L-am rugat pe domnul profesor să ne povestească câte puțin despre prima sa iubire… m-am gândit că acesta este un subiect sensibil, intim, dar am fost surprinsă să văd că domnul profesor îmi răspundea cu mult drag! Uitați ce a ieșit:

   „Prima mea iubire a fost o domnișoară de la medicină și am fost împreună vreo trei ani. Și m-am lovit de o prejudecată a familiei fetei, în sensul că după o vreme, un an și ceva, m-a invitat acasă. M-am comportat frumos, adică nici n-am scuipat, nici n-am mâncat cu degetele din farfurie, am știut să folosesc și furcuița și cuțitul, ba chiar au fost încântați că am și niște pasiuni. Însă, când au aflat că părinții mei sunt muncitori, nu i-au mai permis fetei să continue relația… și mie îmi pare rău. Știi de ce? Pentru că am făcut o criză de vanitate, ce nu am eu… vorba cântecului: ce nu am eu și are altul? În fond și la urma urmei, eram printre primii zece în facultate, am terminat al doilea pe țară, am fost primul după șeful de promoție, care-i problema? Știu să vorbesc engleză, germană, le stăpâneam la perfecție, eram umblat, eram ghid, eu n-am avut vacanțe… Cum ți-am spus, am făcut o criză de vanitate și am abandonat-o. Mi-a părut rău mult timp după aia. Și tot bunicul, că tot bunicului m-am dus și i-am spus că asta e situația, „păi măi băiete, îi cap sau suport de pălărie?”. Mi-a zis vorba asta și m-a pălit.”

   „Ferește-te de omul care râde câinește, omul care râde numa’ cu gura. Oamenii frumoși râd cu toată inima, le sclipesc ochii de bcurie și de fericire, radiază. Ideea aia cu aura lui Hristos – radia atâta iubire că se vedea – oamenii îl vedeau că sclipește, că strălucește. Asta e, așa e omul adevărat!”

    Am vrut să-l întreb despre niște sfaturi, însă foarte repede a venit replica: „Nu dau sfaturi decât când mă privesc în oglindă.” Cât despre zodiac: Nu cred în zodii, dar cred în destin… care nu e zodie! Cred în predestinare, Dumnezeu ne-a lăsat libertate, dar atâta libertate ne-a lăsat, încât noi credem că intrăm pe o ușă, dar El știa că nu intrăm pe ușa aia. Înțelegi? Ceva de genul ăsta. Cred în valorile familiei, cred în copii.”

   „Primul lucru pe care îl fac când ajung acasă e să stau de vorbă și să întreb: ce ați mai făcut voi? O întreb și pe cea mică, o sun pe cea mare, discut cu soția. Sunt pasionat de cei trei stupi pe care îi mai am. În consecință, sunt un producător de miere și atât eu, cât și cea mică suntem mari consumatori de miere. Dimineața mănânc o lingură de miere, fără pâine, fără nimic. Uneori mai pun nucă și e un amestec așa de bun și de sățios, îți ține de foame toată ziua.”

   Pentru mine, discuția aceasta rămâne un punct de reper. Mi-am dat seama că apropierea elev-dascăl, pe care o tot vedem în cărți sau filme chiar există. Vă încurajez să-i priviți pe ai voștri profesori și din altă perspectivă, nu doar cea a nebunului care vine să pună note. Mergeți la ei, vorbiți cu ei, puneți-le întrebări, fiți curioși! Poate așa, vom începe să privim școala altfel. Poate așa, vom începe să venim cu drag la liceu. Poate așa, ne vom bucura mai mult. Tu ce zici?

About The Author

mm
Redactor

Tipa zurli de la sala 7 care ascultă Michael Jackson. Membru din Septembrie 2018

Related Posts