Suntem fericiți. Nu pot rezuma mai pe scurt de atât. Ne simțim bine. Ca o ilustră mixtură între dragoste și ură, universurile noastre se contopesc, se iau la trântă, se îmbrățișează, se amestecă, se combină, se împreunează, se asociază, fuzionează în ceea ce poate fi insuficient descris în cuvinte drept „un tot unitar”.

De ce simțim asta? La nivelul hipotalamusului, dar și al glandelor pituitare, precum și în alte părți ale corpului, se produc endorfinele. Aceste substanțe chimice sunt produse în mod natural de sistemul nervos pentru a face față durerii sau stresului, dar pot acționa și ca un stimulent al fericirii. În mod firesc, acestea se produc atunci când asupra noastră acționează un factor extern. Cel mai des întâlnit factor de acest gen este chiar îmbrățișarea. Sunt zile în care simțim că singurul lucru de care am avea nevoie ar fi o îmbrățișare caldă, de la oricine, deoarece în interiorul nostru este un abis rece și cețos, în care, dacă am putea cădea în mod fizic, am vedea derulându-se înaintea ochilor noștri sentimentele ce ne-au împins acolo, precum eșecul, depresia, anxietatea, egoismul ș.c.l.

Nu este fascinant cum printr-o singură atingere a trupurilor noastre, persoana căzută în abis este săltată din întunericul veșnic, adusă la lumină de simpla conexiune cu celălalt, asemenea unei mâini uriașe ce o ridică? Sentimentele negre, ce mai-nainte zburau ca niște harpii dornice de a-ți devora sufletul, acum sunt stârpite din simplele brațe ce ți-au cuprins talia sau gâtul. Nenorocirea face ca mulți dintre noi să rămânem pentru totdeauna aninați în ghearele harpiilor neiertătoare, neputând fi salvați din cauza orgoliilor, care asemenea ghiulelelor de ocnaș, ne țin pe loc.

Să presupunem că aceste piedici au fost înlăturate, iar lumina își face din nou loc, dând din coate, în viețile noastre. Ce putem face să amplificăm acest sentiment? Să putem ocoli ceața ce se așterne atât de repede în sufletele noastre ce trec de la rece la cald, de la fierbinte la sloi, într-o milisecundă? Cea mai la îndemână, dar, în același timp, dificilă cale este să ne cufundăm în alte zeci de abisuri, unul mai negru decât altul, să spargem lacătele ce ne apar în cale și să întindem cu toată puterea mâna spre cel sau cea în cădere liberă. În viață ne apar multe ocazii de a împărți fericire, de la fata ce merge tristă pe stradă, plângând, băiatul care stă cu privirea fixă, absent de tot ce se petrece în jurul lui, gândindu-se la problemele ce îi apasă umerii ca niște munți, omul sărman ce trăiește zilnic din mila celorlalți sau chiar părinții noștri, ce se uită cu dragoste la noi în fiecare dimineață, îngrijorați de faptul că pe drum spre școală ni s-ar putea întâmpla ceva. Toate aceste persoane merită să fie tratate în mod egal, prin aceeași îmbrățișare afectuoasă, pentru că, în definitiv, îmbrățișându-le pe ele, ne îmbrățișăm pe noi. Acest aspect este posibil datorită faptului că atunci când îmbrățișăm, există o echitate, ci nu o egalitate, în „cantitatea” de fericire pe care o primim și oferim. Ce înseamnă asta? Dacă o persoană este în cădere liberă în abis, va avea nevoie de o cantitate de endorfine net superioară celuilalt, dacă, să zicem, acela este doar pe buza gropii. Astfel, prin actul de îmbrățișare în sine, amândoi devin mulțumiți din punct de vedere emoțional. Firește că mai există cazuri în care „tratamentul” nu dă roade din prima, drept pentru care tot ce ne rămâne de făcut este să repetăm figura, până resimțim echilibrul.

Așa că, ce mai aștepți? Du-te și împarte fericirea acolo unde este nevoie, chit că nu-ți este apreciat gestul. Până la urmă, te vei ajuta pe tine însuți să rupi lanțurile, să te oprești din cădere. Vei fi fericit. Te vei simți bine. Te vei detașa, te vei liniști, te vei despărți, te vei dezomogeniza, te vei distanța, te vei disocia. Vei face ce Anaximandru numea εκκρισις, într-un sens mult mai particular.

Cum altfel putem ajunge la început sau la sfârșit dacă nu printr-o sinceră îmbrățișare? 🙂

About The Author

mm

Vincit qui patitur. - Membru din Septembrie 2019

Related Posts